STRACHINA CU DUDE

- de Doina Demetra Badescu -

Ţiganca îşi potrivea fustele. Brâul vărgat târa un capăt pe iarba călcată. Cu mişcări toropite, mâinile slabe şi murdare ale ţigăncii îl înfăşurară de câteva ori după mijloc vârându-i capătul prăfuit între cămaşă şi fustă.

Printre crengile dese ale dudului bătrân din capătul viei câteva raze de soare făceau bănuţi de aur în părul dat cu gaz. Ţiganca privea aiurita strachina vărsată lângă pom.

Îşi apăsă obrajii cu palmele uitându-se în lungul drumului.

Încă nu se aşezase praful răscolit de roţile maşinii care plecase de lângă ea.

Greaţa o apucă dintr-odată îndoind-o din şale. Se aşeză, zăpăcită, pe dudele vărsate.

–Ce fu asta?

Tâmplele îi zvâcneau şi în gât o ineca cocleala aia care urca în valuri din iarba pălită şi răvăşită. Un miros dulce se ridica din dudele strivite, o înconjura din toate părţile, îi năclăia ochii, gura, pieptul...

Îşi mişcă buzele dar usturimea o făcu să-şi ducă repede mâna la gură. Dădu cu limba dar gustul sărat al sângelui îi umplu gura de salivă. Înghiţi greu...Începu să-şi pipăie pieptul, mijlocul, burta... Ajunse aici, mâinile negre ale ţigăncii traseră încet volanele zdrenţuite ale fustelor dezgolind picioarele slabe şi zgâriate. Ochii ei arşi urmăreau uluiţi marginea tivului care urca încet. Şi deodată văzu firicelul de sânge care-şi făcea drum printre dârele de sudoare. Pieptul i se umflă brusc şi un ţipăt jalnic şi ascuţit urmat de altele tot atât de puternice şi disperate, făcură aerul să vibreze. Se înecă repede într-o bolboroseală sughiţată...

Prin faţa ochilor începură să se perinde feţele oamenilor din neamul ei. Surorile, uimite, cu gura deschisă larg sub zăbrelele degetelor... fraţii, încruntaţi, cu mâinile pe cuţite... mă-sa, în genunchi, smulgându-şi părul... tată-său, împietrit, cu ochi de cenuşă... iar el...iată-l şi pe el... cel căruia îi fusese sortită... scuipând cu scârbă şi întorcându-i spatele... plecând... părăsind-o ruşinii... hărăzind-o singurătăţii... dăruind-o morţii...

Ţiganca începu să se legene în neştire, gemând cu ochii închişi. Din vie se auziră nişte paşi târşiţi şi o umbră se lungi până pe faţa ţigăncii care o simţi si se opri din legănat. Ochii se deschiseră aţintiţi pe omul care se apropiase.

Înalt, slab şi cu umerii căzuţi, cu mustaţa rară şi îngălbenită de tutun, omul ducea în mână o puşcă. Un zâmbet firav trecu peste buzele muşcate ale ţigăncii care-l recunscu pe paznicul viei. Dădu să se scoale dar un sunet răguşit care hârâi în gâtul paznicului o făcu să-l privească din nou. Ochii lui apoşi se plimbau pe pulpele ei goale, năclăite de sânge, sudoare şi praf. Gura deschisă lăsa să se vadă dinţii rari şi galbeni. Un fir de saliva îi uda colţul mustăţii şi mâna liberă umbla înfrigurată la nasturii de metal ai prohabului.

Un val de greaţă urcă din nou în gâtul ţigăncii care se aplecă repede apăsându-şi stomacul cu mâinile. Văzu iar strachina din care curseseră dudele. O înţelegere adâncă se statornici în ea la vederea vasului gol şi o pace dureroasă îi potoli tâmplele zvâcnitoare... Cu un oftat, ţiganca se lăsă pe spate strivind dudele zemoase şi parfumate. Umbra omului cu puşca o ascunse grăbită...

Viţa plângea cu ciorchini de lacrimi verzi... iarba uscată trosnea în flăcări de arşiţă... nori înalţi alergau înfricoşaţi pe drumuri de aer... vântul aducea vaier de bocet... o pasăre neagră cădea ca un blestem... soarele murea trist în zarea sângerie...

In amintirea celor care au fost...

Sâmbătă, 26 februarie, se pomenesc mortii. Cu respect, cu dragoste si dor, cu durerea despartirii inca vie indiferent de timpul care a trecut de la plecarea celor iubiti dintre noi, ne amintim acum...

BUNA

( de Doina Demetra Bădescu )
Maneca larga a bunei flutura in cercuri concentrice deasupra lumanarilor aprinse care-si prelingeau ceara pe gulerasele de hartie dantelata. Imi placea fumul de tamaie si-l inspiram in doze mici. Urmaream cu ochii mijiti mana mica si slaba a bunei care tinea ibricul vechi unde ardea tamaia si mi se parea ca nici buna, asa mica si firava cum era, nu avea mai multa consistenta decat ceata parfumata ce se ridica deasupra mesei. Multi morti avea buna! Colaceii stateau cuminti pe masa si ascultau murmurul monoton al gurii care-i menea mortilor ei dragi… Pentru cei paisprezece ani ai mei eram cam putintica si cand imi spuneau toti ca seman cu buna eram fericita si speriata in acelasi timp. Fericita, fiindca o iubeam mult si mi se parea cea mai frumoasa dintre toti ai casei.

Cu parul alb, strans in cozile asezate ca o coroana deasupra fruntii, cu ochii de culoarea castanelor, buna imi parea decupata dintr-un vechi almanah, mai ales cand pleca la biserica imbracata in rochie neagra cu volane ample de dantela. Speriata, fiindca despre buna auzisem multe povesti minunate si de spaima si aveam presimtirea ca dupa tiparul lor se vor scrie si intamplarile vietii mele. La varsta mea buna era maritata si avea un copil, primul dintre cei treisprezece pe care i-a adus pe lume. Se maritase din dragoste. Bunul o furase intr-o noapte dupa culesul viilor. Tulburelul fusese complicele barbatului de douazecisisase de ani care-si riscase viata ca sa fure o fata dintr-un neam de sarbi, singura la parinti. In anul pe care l-au petrecut fugiti in Bucuresti, bunul o tinuse ca pe o printesa. O plimba numai cu trasura si o imbraca in rochii lungi de matase. De la trasura pana in casa bunul o ducea numai in brate si imaginea unei fete mai mici decat mine atat de iubita de barbatul voinic si mustacios imi ridica in obraji roseli vinovate.

Nu stiu cum a reusit bunul sa se impace cu sarbii. Poate ca tot buna a fost mediatoarea. Pe urma au venit copiii. Buna i-a primit ca pe niste daruri dar dragostea a pastrat-o barbatului care i-a daruit. Intr-o zi bunul a paralizat. Imobilizat intr- un fotoliu a incercat sa supravegheze macar pravalia lasand viile in seama bunei dar nu a rezistat mult timp. Atunci in buna s-a desteptat ambitia mostenita de la neamul ei mandru si n-a avut liniste pana nu si-a vazut copiii la casele lor. Il mai avea doar pe cel mic, pe Toma. Bunul a murit linistit in privinta copiilor dar nemangaiat ca n-a putut s-o ia si pe buna pe ultimul drum. Dupa aceea s-a intamplat nenorocirea. Dintre toti copiii l-a iubit mai mult pe Toma. Semana cu bunul si cand il vedea drept ca bradul, cu umerii lati si mijlocelul subtire, buna parca traia din nou timpul tineretii ei. Dar la doi ani dupa ce s-a dus bunul, in timp de iarna, Toma s-a inecat intr-o copca si Oltul, inghetat, nu i-a dat drumul decat in ragaliile dinspre Stoienesti. De acolo l-au scos fratii lui, bocna dar inca frumos in tineretea celor douazeci de ani. Buna supraveghea niste oameni care umpleau ghetaria din spatele pravaliei. Cand l-a vazut… niciun tipat, nicio lacrima, niciun gest de descumpanire… Cu voce alba le-a zis sa-l duca in ghetarie, apoi a luat o secure din mana unui lucrator si s-a asezat in fata usii.

- Plecati! le zise buna. Vasile si Niculae se uitara prostiti unul la altul.

- Plecaaati!!! urla atunci buna. Si a stat acolo o zi si o noapte, cu securea in mana, la usa ghetariei unde zacea copilul ei cel mai iubit. Cand a adormit, rapusa de frig si oboseala, cu securea stransa in pumn, fratii mortului au ridicat-o si au dus-a in casa
dar n-au indraznit sa-l ia pe Toma. Dupa ce s-a trezit buna a zis:

-Ingropati-l! si s-a intors cu spatele la ei nevrand sa mai vada pe nimeni. Pe urma toata dragostea ei s-a indreptat asupra nepotilor si stranepotilor dar eu stiam ca inima ei arsese demult, in focul celor doua iubiri care i-au luminat viata, barbatul si copilul care-i semana lui. Buna tot mai tămâiază si murmură obsesiv doar doua nume, Gheorghe si Toma,macar ca ea a facut colăcei pentru toti mortii ei dragi…

ALBASTRU

Ridicase de atâtea ori privirea în căutarea vreunui semn de ploaie încât i se împăienjeniseră ochii de soare şi senin. Cerul era aproape alb, parcă pudrat cu praful ce se ridica în aer la fiecare lovitură de sapă. Porumbul era încă verde dar bătrânul presimţea nuanţa de rugină a uscăciunii. Doar buruienile păreau în largul lor, nesinchisându-se de lipăr, căzând vesele sub tăiş şi umplând locul de miresme amărui. De sub borurile pălăriei de pai sudoarea curgea în pârâiaşe stropind pământul însetat. Cămaşa decolorată era udă de puteai s-o storci. Soarele trimitea razele-i de foc ca o pedeapsă divină. Bătrânul se opri. Măsură din ochi înălţimea soarelui şi plecă încet, cu paşi târşiţi, spre copacul stingher de la marginea locului. Se adăposti în cercul de umbră, lăsă sapa jos, îşi ridică pălăria şi îşi şterse fruntea cu o batistă mare şi îngălbenită. Pe drumul de căruţe dintre locuri se vedea venind cu paşi mici o femeie. Purta în mâna dreaptă o legătură iar cu stânga sprijinea pe umăr un urcior. Încă dreaptă şi subţire trezi în bătrân amintirea fetei care fusese şi o lacrimă de duioşie îi umezi ochii obosiţi.
-După ce am udat pământul cu sudoarea acum îi dau şi lacrimile, iar Tu, Doamne, nu te înduri să scuturi un nor măcar peste noi, păcătoşii… murmura cu vocea sugrumată de sete. Femeia ajunse şi ea la umbra copacului. Acum i se vedea vârsta în reţeaua fină de riduri care îi brăzda faţa. Puse jos legătura şi dădu urciorul bătrânului care bău cu lăcomie. Aşternu masa şi se aşeză alături, uitându-se cum mânca bărbatul…
-Nu ştiu şi nu înţeleg de ce te încăpăţânezi să te chinuieşti muncind atâta la anii tăi! De ce nu te mulţumesti să trăim cu pensia ta de învăţător? E mică, aşa e… e puţină… după ce ai învăţat carte atâtea rânduri de copii, că şi popa, şi primarul, şi învăţătorii de acuma, de la tine au deprins literele, dar nouă nu ne mai trebuie multe, suntem bătrâni şi mai bine ne vedem de sănătate, ai să te îmbolnăveşti şi atunci eu nu ştiu ce m-aş face…
Bătrânul asculta cu răbdare, mâncand încet, cu delicateţe, ducând rar lingura la gură, cufundat în gândurile lui…Vorbele femeii îi ajungeau înăbuşite, ştia de altfel ce spunea, nu era prima oară când îi reproşa că face eforturi prea mari. Simţea că grija ei izvora din prea marea dragoste pe care i-o purtase toată viaţa. Iar el o iubise cu aceeaşi măsură, nu-şi închipuia viaţa fără ea. Spera că Dumnezeu îi va lua pe amândoi odată, ca pe Philemon si Baucis, antica pereche, simbol al iubirii conjugale, cântată de Ovidiu în Metamorfoze.
Femeia strânse oftând resturile mesei, aruncă firimiturile menindu-le păsărilor cerului, puse oala şi blidul înapoi în legătură şi lăsă urciorul lângă tulpina copacului. Bătrânul o petrecu un timp cu privirea. Mai stătu la umbră preţ de o oră până când soarele trecu bine de crucea amiezii. Luă sapa şi se întoarse pe rănd. Buruienile tăiate păliseră şi cele care erau încă în picioare începuseră să se încline de căldură. Fierul sapei sclipea dansând în jurul tulpinelor verzi… Bulgări de pământ uscat săreau ca broaştele… Greieri, frânturi de tăciune, căutau ascunziş, lăcuste verzi ţâşneau dezorientate în toate direcţiile. Şiruri lungi de furnici plecate în exil desenau hieroglife mistice în crăpăturile solului… Arşiţa fierbea aerul care se ondula în valuri sticloase.. Bătrânul ridică din nou privirea către cerul care îl strivea cu imensitatea lui indiferentă. Soarele, ca un grefier cosmic, scria pe hârtia de senin sentinţa dumnezeiască. Aproape fără să-şi dea seama, gura lui rosti, ca un geamăt, cuvintele unui poet grec, ale cărui versuri le citise uimit de ecoul dureros din inima lui, într-un ceas de liniste: “ Cât albastru ai cheltuit, Doamne, ca să nu te vedem!”
Din volumul - HAZARD - de Doina Demtra Bădescu .

Un locsor in inima

Pentru fecare dintr noi, vine un momet când simţim nevoia să ne " hrănim " cu amintirile rămase, udeva, în adâncul sufletului nostru. Mai mult sau mai puţin plăcute, amintirile ne rămân pentu totdeuna. Important este să le alegem pe acelea care şi-au găsit un locşor în inima noastră. Iată în continuare " o clipă " de viaţă pe care, aproape identic, am trăit-o cu toţii...

UN LOCŞOR ÎN INIMĂ
Satul este aşezat pe vârful retezat al dealului ca o pălărie turtită pe creştetul unui uriaş. De acolo priveşte in fiecare dimineaţă cum se ridică soarele peste livezile de pruni iar seara il vede ascunzându-se de ochii iscoditori ai lunii intre stejarii care veghează la asfinţit. Lungă de aproape doi kilometri, linia principală străbate satul de la sud spre nord şi din ea se răsfiră, ca nervurile unei frunze, uliţe înguste, umbroase, mărginite de garduri vechi, înnegrite de ploi şi aplecate de vreme. Casele, din lemn, cu ochiuri mici de geam şi acoperişuri de sită, par gata să se mute la Muzeul Satului împreună cu căruţele părăsite in mijlocul curţilor pline de iarbă.

E aproape de prânzul cel mare. Rareori trece cineva pe drum, vreun copil desculţ, cu câţiva bănuţi in pumnul strâns, trimis după chibrituri la MAT ori o babă cu un ciur de mălai care dă înapoi vecinei împrumutul de săptămâna trecută. Printr-o spărtură de gard iese un cocoş pestriţ care se opreşte uluit de atâta spaţiu fără nicio găină. Un cotcodăcit nervos îl dumireşte şi intră cu paşi măsuraţi înapoi în curte.

Dintr-o dată se aude tropot de cai şi o căruţă trece pe drum hurducăind printre şleaurile, uscate acum, făcute de tractoare după ultima ploaie. E încărcată cu saci de cereale şi doi bărbaţi stau pe capră şi strigă pe rând: -Hai la porumb, hai la grâu, pă ţuică dau, pa nuci dau…Femeile ies din case potrivindu-şi batistele. Într-o mână au câte o marioară, măsura legată cu sfoara cu care au scos licoarea galbenă din butoaiele de dud ca să încerce bărbaţii de la câmpie puterea dealurilor acoperite de pruni. Câmpenii gustă pocnind din limbă de placere. E ţuică adevărată, de prună. Când se hotărăsc fac un semn femeii să deschidă porţile ca să bage căruţa în curte. Din casă apare bărbatul si schimbul se face respectând un ritual vechi, protocolul nefiind cu nimic mai prejos decât încheierea unui acord economic între ambasadorii unor ţări vecine.

Liniştea se aşterne iar peste sat. Nu mişcă nici o frunză. Găinile moţăie păzite de cocoşul cel plimbăreţ. Soarele a ajuns în buricul cerului şi pare indecis. S-o ia spre apus, să se întoarcă… Sunetul înalt al unui clopoţel se risipeşte ăn aerul limpede. Aproape imediat se aude larma de copii. Prin curţi începe o vânzoleală neobişnuită. Bărbaţii sparg lemne la trunchi, căteva fetişcane vin dinspre pădure cu urcioarele pline de apă proaspătă, femeile mestecă mămăliga… Larma se apropie, se inteţeşte si o voce înaltă, de femeie, strigă plină de nerăbdare: -Dar du-te si te racoreşte, Gheorghe, că vine copilul de la şcoală şi te găseşte cu minţile băute …

Se aud porşi trântindu-se şi vocile copiilor care-şi iau rămas bun. Ceata se apropie împuţinată şi acum se vede limpede cum aleargă copiii, înainte şi-napoi, ocolesc grupul in cercuri strânse încercând să ajunga in mijloc, să spargă miezul compact alcătuit dintr-o copilă ceva mai înaltă îmbrăţişată cu gelozie de câţiva ţânci mai norocoşi. Fata e profesoara cea noua, diriginta clasei a cincea.Locuieşte în marginea satului aşa încât işi conduce elevii acasă în fiecare zi. Şi în fiecare zi e uimită de dragostea cu care sunt aşteptaţi în faţa porţilor de unul dintre părinţi ori de un frate mai mare. –E un sat deosebit acesta ori ţăranii îşi iubesc copiii mai mult decât orăşenii? se întreabă ea intrând pe poarta casei. Dinspre şoprul vechi din fundul curţii se aude vocea prietenoasă a bătrânului dogar:

-Bine aţi venit acasă! Acuşica pune baba masa!

Mănâncă la masa joasă , aşezată pe un scăunel cu trei picioare. Intră apoi in camera răcoroasă, cu pământ pe jos, se aşează pe patul cu saltea foşnitoare din foi de porumb si visează cu ochii deschişi. Gândul îi zboară la Slatina unde a trebuit să-şi lase fetiţa în grija bătrânilor care o crescuseră şi pe ea. Medicul îi recomandase sa-i schimbe mediul fiindcă nu suporta apa de aici. În puţurile satului se scurge, prin nişte şanţuri umplute cu pietriş, apa adunată din ploi şi zăpezi în mici lacuri artificiale. Cel mai apropiat izvor este la şapte kilometri, drum de picior, obositor, cu urcuşuri şi coborâşuri, prin pădurea care se întinde nesfârşită la vestul aşezarii.

Un lătrat furios de câine îi alungă gândurile. Se ridică din pat şi se duce la fereastră. Dă la o parte ştergarul din geam si zăreşte ceata de copii. Iese repede si întreabă îngrijorată: -Ce-i cu voi? Ce s-a întamplat? Puştimea îşi dă coate, îndemnându-se. Un glas subţirel strigă cu vădit reproş: -Păi, nu mergem la ciuperci?

Traversează uliţa. Coboară o pantă uşoară, trec prin coada izlazului si intră in pădure. Au senzaţia că pătrund în altă lume. Copacii sunt uriaşi. Soarele nu răzbate prin frunziş. E umbră şi răcoare iar pantofii se afundă ca într-un covor pufos. Valentin, băiatul învăţătorului Răduţ, un copil frumos dar prea delicat, fragil şi temător, o ţine de mână strângând-o emoţionat. Ceilalţi copii încep să caute ciuperci. Cu vârful piciorului dau la o parte stratul de frunze. Pălăriile mânătărcilor ies la iveală şi coşurile încep să se umple. O fetiţă cântă, câţiva băieţei aleargă printre trunchiurile groase, păsărele nevăzute anunţă cu triluri orele pădurii, foşnete misterioase înfioară tufişurile.

Profesoara încearcă şi ea, intr-o doară, să caute o ciupercă şi scoate un strigăt de surpriză. Copiii se adună şi privesc uimiţi pălăria uriaşă: -Asta e mama ciupercilor! Mânătarca e mai mare decât coşul pregătit pentru ea. E scoasă cu ajutorul unui briceag si răsturnată ca să se vadă dacă nu este prea bătrână. Nici vorbă! Albă şi fragedă sub razele maronii, ea se vădeşte a fi o ciupercă numai bună de mâncat! Norocul începătorului! În drum spre casă copiii adună crăiţe roşii cu raze aurii, ascunse in urmele săpate de torente pe panta dealului si umplu coşul dirigintei în care nu încăpuse ciuperca gicantică. La poartă o sărută cu dragoste. Le simte inimioarele bătând când îi strânge la piept.

După o masă la care ar fi râvnit şi un rege, cu ciuperci fripte pe jar, intră în casă şi aprinde lampa pe care o atârnă în cuiul de lângă uşă. Apoi se duce la heleşteu să ia o găleată cu apă pentru spălatul de seara. Fără cărţi, fără televizor, fără radio şi câteodată fără gaz, se culcă devreme, odată cu găinile. Salteaua foşneşte primitoare. Se cuibăreşte sub macatul greu, de lână. După ani lungi de nelinişte, aici se simte in siguranţă. Singura teamă care îi dă târcoale este că toate se vor sfârşi intr-o zi, că va trebui să plece din acest colţ de rai, că se va despărţi de copiii pe care i-a îndrăgit, de pădurea întunecată, de viaţa simplă şi fericită pe care o găsise în sătucul din deal. Este atât de tânără încât nu ştie că, preschimbate în amintiri, toate vor rămâne aidoma, păstrându-şi culorile şi sunetele, farmecul şi parfumul, într-un locşor, în inimă.

Povestire din volumul HAZARD al autoarei Doina Demetra Bădescu, apărut la Editura Casa Ciurea, Slatina -2004.