vineri, 22 iulie 2016

România de azi cu ne-trebnicii, ne-vrednicii și ne-toții EI !

Cât credeți că este de adevărat ?

Articolele de față nu îmi aparțin. Le-am descoperit pe internet și mi s-au părut mai mult decât interesante deoarece, după părerea mea, aduc în atenția oamenilor adevăruri despre care știm cu toții dar nu avem curajul și puterea de a le răspândi.

România de azi

Dupa cum stiti cu totii, dupa lovitura de stat din decembrie '89, in Romania a fost instaurat un regim de ocupatie a carui singur scop a fost distrugerea Romaniei, confiscarea bogatiilor tarii, distrugerea poporului si a culturii romanesti prin rasturnarea sistemului de valori, distrugerea sistemului de invatamant, distrugerea locurilor de munca si eliminarea oricarei perspective de viitor. Astazi, dupa 27 de ani de capitalism salbatic, Romania este la pamant din toate punctele de vedere, industria a fost distrusa prin privatizari frauduloase, sportul, invatamantul si sistemul medical au fost sabotate prin subfinantare. De asemenea, in tara nu mai exista locuri de munca, firmele si intreprinderile romanesti sunt sabotate iar intreprinzatorii romani sunt persecutati de dragul corporatiilor straine, peste 90% din capitalul romanesc este controlat de straini, peste 50% din terenurile agricole sunt detinute de straini in timp ce taranii romani mor de foame, numarul avorturilor a explodat, tinerii casatoriti nu mai fac copii, neavand perspective de viitor, iar tara se afla intr-o grava criza demografica. Pe langa asta, datoria externa a Romaniei a ajuns de la 0 $ cat era in 89' la peste 100 de miliarde de dolari, bani pe care noi va trebui sa ii platim. Intre timp, clasa noastra politica fura si distruge tot ce a mai ramas, in timp ce pe plan extern servesc interesele americane, neglijand total interesele nationale si fiind gata chiar sa arunce tara in razboi de dragul ''parteneriatului'' cu Statele Unite, iar organele de represiune ale regimului fac tot posibilul sa elimine orice forma de opozitie. Astea sunt cateva fapte, voi decideti daca sunteti sau nu de acord cu starea actuala a lucrurilor.

*********

Ne-trebnici, ne-vrednici, ne-toţi  (11 iulie 2016)


ANDREI PLEȘU

Dincolo de pejoraţia radicală a termenilor din titlu, există şi sensuri ale lor nu neapărat mai blînde, dar mai neutru descriptive: la fel de întristătoare, dar mizericordios clinice. Mai ales dacă folosim cratima intre prefixul negaţiei şi restul cuvîntului, descoperim ceea ce, în toate cele trei cazuri, stimulează mila. Ne-trebnicul e, pur şi simplu, incapabil să ducă o treabă pînă la capăt, inapt să „producă”, inutil, neînsemnat, anonim în cronica sa inerţie. Ne-vrednicul pendulează între ne-vrednicie, ne-învrednicire, ne-onorabilitate şi dispreţ. Cît despre ne-tot, ce să mai vorbim: e aproape un năpăstuit al sorţii: ne-întreg, mărginit, tont, nătărău, prostănac. Aproape că nici nu te poţi supăra pe el. Nu mai spun că, cinstit vorbind, cu toţii avem momentele noastre de ne-trebnicie şi ne-vrednicie. Cu toţii sîntem, din cînd în cînd, netoţi.

 E plină lumea de inşi fără de folos, fără de merit, neghiobi, tonţi, tîmpi. Grav este cînd indivizi din această categorie ajung să constituie „elita” ţării, „vedetele” ei, „oligarhia” de care depinde soarta fiecăruia dintre noi. Să ne uităm în jur: cutare mare politician chefuieşte şi îşi face concediul cu oameni de afaceri care ajung suspecţi într-o cercetare cu iz penal. După care declară că nu-i cunoaşte. Forurile judecătoreşti îl acuză de minciună. Eu aş fi mai blînd: omul e ne-tot, neghiob, caraghios. Cum să spui că nu-i cunoşti pe unii cu care ai benchetuit la vedere? Şi, mai ales, cum să pretinzi, după incriminare, că, de fapt, eşti persecutat politic? Cutare alt mare politician îşi adjudecă, prin furt, un titlu academic. Furtul e evident, grosolan, jenant. Ei bine, insul cu pricina are nervii să-i numească pe descoperitorii furtului „politruci”, securişti, duşmani ai naţiunii, invidioşi pe isprăvile sale de partid şi de stat. Aici ne-trebnicia e şi lipsă de hărnicie, suspensie a efortului propriu, nepunerea „osului la treabă”, neonestitate morală şi intelectuală, dar e şi lipsă de demnitate personală, adică ne-vrednicie, iar, în ultimă instanţă, încăpăţînare prostească, mărginire sufletească, neghiobie: în loc să-ţi ceri scuze, blestemi mapamondul pentru că te-a prins furînd. Netoţi sînt însă şi cei care spun că prea se face caz de chestia cu „plagiatul”. Altele sînt problemele ţării! Păi atunci să le dăm pe mîna oricărui borfaş ţanţoş, a oricărui impostor fudul şi băşcălios. Ca şi cum plagiatul n-ar fi o dovadă de necinste, de înşelăciune, oricînd „expandabile” la nivel guvernamental. Şi ca şi cînd titlul de doctor e un fel de broşă nesemnificativă, pe care, „la ocazii”, ţi-o pui, mîndru, la butonieră (şterpelind-o, eventual, de la mall).

Dar peisajul netrebniciei, nevredniciei şi tonţeniei autohtone e infinit. Sînt pline partidele şi parlamentul de prostănaci care „se află în treabă”, de întreţinuţi fără nicio învrednicire, de nătărăi volubili, de „demnitari” fără demnitate. Ajunşi la vîrf fără merit, fără competenţe, fără strădanie proprie, ei ne dau zilnic spectacolul tragi-comic al unei ţări la îndemîna oricui. Iar cînd cineva le cere socoteală, se dau victime ale unor comploturi politice, sau ale unor conspiraţii internaţionale care vor să ne căsăpească (ca şi cum am fi, pentru toată străinătatea, un fel de Eldorado, minune a planetei, numai bună de prăduit).

  Într-un fel, cam aşa e: în ce ţară din lume ajunge viceprimar al capitalei un exhibiţionist al „amorului propriu”, celebru pentru „inflamaţia” sa erotică faţă de o demi-mondenă nerecunoscătoare? În ce ţară din lume tot soiul de condeieri care n-au reuşit să-şi facă un nume pe cont propriu, se străduiesc să-şi facă unul sărind, furioşi, la beregata altora care, de bine de rău, au ce pune pe masă? În ce ţară din lume evenimentele politice de înalt nivel (şi importante pentru statul român) se reflectă în presă prin nesfîrşite comentarii privind rochia, genţile şi sutienele „primei doamne”? În ce ţară din lume cuvîntul „tehnocrat” e folosit ca înjurătură? În ce ţară din lume un jurnalist care se demască singur, patetic, drept ”ofiţer acoperit”, revine în scenă, după cîteva luni, ca foarte onorabil candidat la primăria Bucureştilor? În ce ţară din lume foştii preşedinţi continuă, după terminarea mandatului, să se agite, viril sau solemn, pe scena publică, ca şi cum fără ei nu se poate (cînd, de fapt, ei nu pot fără un rol pe scena publică)? În ce ţară din lume (vorbesc, evident, de ţările ”civilizate”, cu care ne aflăm în concurenţă...) parlamentarii îşi dau cu mir pe frunte ca să scape de un vot primejdios al colegilor? În fine, e obositor să inventariezi toate stuporile pe care comunitatea noastră le stîrneşte clipă de clipă. Şi, oricum, nu poţi spera să obţii vreun efect rectificator.

 Ba din contra, esti înfierat ca duşman al patriei, vîndut, vînzător, agent de influenţă, minoritar, burtos şi, mai nou „sorosist”. Pe forum-uri, domni şi doamne care scriu „m-am” într-un cuvînt şi „spuneţi” în două („spune-ţi”) şi care sînt gata să-şi jertfească restul zilelor pe altarul luptei antibăsiste te iau la mişto şi la trei păzeşte ca pe prostul satului, ori de cîte ori le vine la îndemînă. Una peste alta, simt tot mai des că măruntele mele comentarii sînt, cum ar fi spus Constantin Noica, o „non-treabă”, adică o activitate care pare „trebuincioasă”, dar e perfect nefolositoare. Faptul că nu mă opresc e felul meu de a fi netot, de a nu mă învrednici să-mi văd de treaba mea, atîta cîta mai e.
------------------

Până la urmă ne merităm soarta !