ALBASTRU

Ridicase de atâtea ori privirea în căutarea vreunui semn de ploaie încât i se împăienjeniseră ochii de soare şi senin. Cerul era aproape alb, parcă pudrat cu praful ce se ridica în aer la fiecare lovitură de sapă. Porumbul era încă verde dar bătrânul presimţea nuanţa de rugină a uscăciunii. Doar buruienile păreau în largul lor, nesinchisându-se de lipăr, căzând vesele sub tăiş şi umplând locul de miresme amărui. De sub borurile pălăriei de pai sudoarea curgea în pârâiaşe stropind pământul însetat. Cămaşa decolorată era udă de puteai s-o storci. Soarele trimitea razele-i de foc ca o pedeapsă divină. Bătrânul se opri. Măsură din ochi înălţimea soarelui şi plecă încet, cu paşi târşiţi, spre copacul stingher de la marginea locului. Se adăposti în cercul de umbră, lăsă sapa jos, îşi ridică pălăria şi îşi şterse fruntea cu o batistă mare şi îngălbenită. Pe drumul de căruţe dintre locuri se vedea venind cu paşi mici o femeie. Purta în mâna dreaptă o legătură iar cu stânga sprijinea pe umăr un urcior. Încă dreaptă şi subţire trezi în bătrân amintirea fetei care fusese şi o lacrimă de duioşie îi umezi ochii obosiţi.
-După ce am udat pământul cu sudoarea acum îi dau şi lacrimile, iar Tu, Doamne, nu te înduri să scuturi un nor măcar peste noi, păcătoşii… murmura cu vocea sugrumată de sete. Femeia ajunse şi ea la umbra copacului. Acum i se vedea vârsta în reţeaua fină de riduri care îi brăzda faţa. Puse jos legătura şi dădu urciorul bătrânului care bău cu lăcomie. Aşternu masa şi se aşeză alături, uitându-se cum mânca bărbatul…
-Nu ştiu şi nu înţeleg de ce te încăpăţânezi să te chinuieşti muncind atâta la anii tăi! De ce nu te mulţumesti să trăim cu pensia ta de învăţător? E mică, aşa e… e puţină… după ce ai învăţat carte atâtea rânduri de copii, că şi popa, şi primarul, şi învăţătorii de acuma, de la tine au deprins literele, dar nouă nu ne mai trebuie multe, suntem bătrâni şi mai bine ne vedem de sănătate, ai să te îmbolnăveşti şi atunci eu nu ştiu ce m-aş face…
Bătrânul asculta cu răbdare, mâncand încet, cu delicateţe, ducând rar lingura la gură, cufundat în gândurile lui…Vorbele femeii îi ajungeau înăbuşite, ştia de altfel ce spunea, nu era prima oară când îi reproşa că face eforturi prea mari. Simţea că grija ei izvora din prea marea dragoste pe care i-o purtase toată viaţa. Iar el o iubise cu aceeaşi măsură, nu-şi închipuia viaţa fără ea. Spera că Dumnezeu îi va lua pe amândoi odată, ca pe Philemon si Baucis, antica pereche, simbol al iubirii conjugale, cântată de Ovidiu în Metamorfoze.
Femeia strânse oftând resturile mesei, aruncă firimiturile menindu-le păsărilor cerului, puse oala şi blidul înapoi în legătură şi lăsă urciorul lângă tulpina copacului. Bătrânul o petrecu un timp cu privirea. Mai stătu la umbră preţ de o oră până când soarele trecu bine de crucea amiezii. Luă sapa şi se întoarse pe rănd. Buruienile tăiate păliseră şi cele care erau încă în picioare începuseră să se încline de căldură. Fierul sapei sclipea dansând în jurul tulpinelor verzi… Bulgări de pământ uscat săreau ca broaştele… Greieri, frânturi de tăciune, căutau ascunziş, lăcuste verzi ţâşneau dezorientate în toate direcţiile. Şiruri lungi de furnici plecate în exil desenau hieroglife mistice în crăpăturile solului… Arşiţa fierbea aerul care se ondula în valuri sticloase.. Bătrânul ridică din nou privirea către cerul care îl strivea cu imensitatea lui indiferentă. Soarele, ca un grefier cosmic, scria pe hârtia de senin sentinţa dumnezeiască. Aproape fără să-şi dea seama, gura lui rosti, ca un geamăt, cuvintele unui poet grec, ale cărui versuri le citise uimit de ecoul dureros din inima lui, într-un ceas de liniste: “ Cât albastru ai cheltuit, Doamne, ca să nu te vedem!”
Din volumul - HAZARD - de Doina Demtra Bădescu .

SEMNIFICATIA CULORILOR

Cum ar fi viaţa noastră fără culori ?... Nici nu vreau să-mi imaginez. Important este că ele există şi într-un fel sau altul ne însoţesc pretutindeni. Suntem capabili să percepem culorile nu numai cu creierul dar şi cu inima, acestea având capacitatea de a ne transmite anumite stări sufleteşti, reflectând în ultimă instanţă, personalitatea fiecăruia dintre noi. Starea psihică a fiinţei umane este indusă, printre altele, şi de modul în care fiecare percepe mediul şi sensul pe care îl dă obiectelor înconjurătoare. Câteva caracteristici ale principalelor culori sunt prezentate mai jos. Cât de mult vă regăsiţi în ceea ce semnifică ele, rămâne să constataţi singuri.

Cele mai multe nuanţe de culori se găsesc în componenţa curcubeului, acesta fiind de fapt, un fenomen optic și meteorologic care se manifestă prin apariția pe cer a unui spectru de forma unui arc colorat atunci când lumina soarelui se refractă în picăturile de apă din atmosferă. De cele mai multe ori curcubeul se observă după ploaie, când soarele este apropiat de orizont. Centrul curcubeului este în partea opusă soarelui față de observator. Trecerea de la o culoare la alta se face continuu, dar în mod tradițional curcubeul este descris ca având un anumit număr de culori; acest număr diferă de la o cultură la alta, de exemplu în tradiția românească secvența culorilor este adesea prezentată astfel: roșu, portocaliu (oranj), galben, verde, albastru, indigo și violet, și memorată sub forma acronimului ROGVAIV.

Ordinea culorilor este de la roșu în exteriorul arcului la violet în interior. În condiții de vizibilitate bună uneori se poate observa și un curcubeu mai slab, concentric cu primul, ceva mai mare și cu ordinea culorilor inversată. Teoretic există nu numai acest curcubeu secundar, ci o infinitate de ordine superioare, dar practic cu ochiul liber au fost observate doar primele patru; al treilea și al patrulea sunt și mai slabe și se află de aceeași parte cu soarele, ceea ce îngreunează mult observarea.
ROŞU

Roşu simbolizează pasiunea uneori dusă până la extrem, agresivitate, luptă. Cineva care poartî culoarea roşu va atrage cu siguranţă atenţia, va ieşi în evidenţă, va fi imediat observat. Roşu înseamnă dualism, violenţă şi dragoste,pasiunea sufletului şi luptele interioare. Roşu înseamnă erotism şi senzualitate.Înseamna dominanţă, autoritate, putere. Nu se sfîtuieşte vopsirea dormitorului in culoarea roşie deoarece este o culoare care simbolizează şi agresevitatea, nervozitatea.
GALBEN

Galben înseamna optimism, veselie dar de multe ori şi obosealş psihicş. Are rol de stimulare a concentrării şi a activităţii cerebrale. Galbenul pal este foarte bun ca şi culoare pentru pereţii unei încăperi, preferabil camera de zi şi nu dormitorul. Galbenul tare poate deveni obositor. Este asociat cu gelozia, posesivitatea, este o culoare telurică, de pământ.
ALBASTRU

Albastrul înseamnă linişte, stimulează relaxarea şi senzaţia de echilibru. Hainele albastrea înseamnă degajare, corectitudine, seriozitate dar şi spirit visător, nu stimulează deloc apetitul sexual aşa cum face roşul dar stimulează senzaţia de comuniune cu celălalt.Albastrul deschis este o culoare ce calmează, linişteşte şi de aceea este bună pentru dormitoare. Nu însa şi albastrul închis, care semnifică depresie, melancolie acută.Stimulează starea de visare şi intuiţia.
VERDE

Verdele înseamnă veselie, poftă de viaţă, natură, tinereţe, speranţă. Verdele era considerat în epoca medievală ca fiind simbolul fertilităţii. Verdele folosit în exces oboseşte, însă este perfect pentru calmarea psihică, pentru stimularea compasiunii.
ROZ

Rozul, calmare, culoare potrivită pentru dormitoare pentru că înseamnă romantism, afectivitate, linişte sufletească. Rozul îmbunează, diminuează starea de agitaţie şi de nervozitate.
PORTOCALIU

Portocaliul e o culoare mai degrabă neutră. Nu crează sentimente şi stări negative, pare culoarea perfectă pentru orice casă, stimulează comunicarea şi intelectul.
ALBAlbul înseamnî linişte, echilibru interior, puritate, purifică energiile, stimulează creativitate, poate intra în combinaţie cu orice alte culori, cea mai potrivită culoarea pentru interiorul unei case, nu te oboseşte niciodată.
NEGRU

Negrul înseamnă tristeţe, depresie, dacă este folosită in combinaţie cu albul echilibrează şi polarizează individul. Negrul înseamnă magnetism, folosit în combinaţie cu roşul înseamnă pasiune, agresivitate, sexualitate. Atenţie, negrul nu are ce căuta în casă, şi trebuie folosit doar în combinaţie cu alte culori.Hainele negre înseamnă stil, rafinemant, subţiază şi te fac impunător. Este culoarea spiritualităţii şi în compoziţia lui se regăsesc alte două culori puternice, roşu şi albastru.
VIOLET

Violetul, culoare impunătoare, dă bine în vestimentaţie; folosită în exces este obositoare, foarte bun purificator energetic, eleganţă, conferă o notă artistică şi impozantă unei încăperi atâta timp cât este combinat cu alb. Are rol benefic în stimularea energiei.
MARO

Maroul înseamnă verticalitate, este o culoare ce ţine de pământ, de raţiune, îţi dă siguranţă de sine dar poate cauza şi dezechilibre hormonale şi digestive. Nu este indicat să se folosească în casă.

Un locsor in inima

Pentru fecare dintr noi, vine un momet când simţim nevoia să ne " hrănim " cu amintirile rămase, udeva, în adâncul sufletului nostru. Mai mult sau mai puţin plăcute, amintirile ne rămân pentu totdeuna. Important este să le alegem pe acelea care şi-au găsit un locşor în inima noastră. Iată în continuare " o clipă " de viaţă pe care, aproape identic, am trăit-o cu toţii...

UN LOCŞOR ÎN INIMĂ
Satul este aşezat pe vârful retezat al dealului ca o pălărie turtită pe creştetul unui uriaş. De acolo priveşte in fiecare dimineaţă cum se ridică soarele peste livezile de pruni iar seara il vede ascunzându-se de ochii iscoditori ai lunii intre stejarii care veghează la asfinţit. Lungă de aproape doi kilometri, linia principală străbate satul de la sud spre nord şi din ea se răsfiră, ca nervurile unei frunze, uliţe înguste, umbroase, mărginite de garduri vechi, înnegrite de ploi şi aplecate de vreme. Casele, din lemn, cu ochiuri mici de geam şi acoperişuri de sită, par gata să se mute la Muzeul Satului împreună cu căruţele părăsite in mijlocul curţilor pline de iarbă.

E aproape de prânzul cel mare. Rareori trece cineva pe drum, vreun copil desculţ, cu câţiva bănuţi in pumnul strâns, trimis după chibrituri la MAT ori o babă cu un ciur de mălai care dă înapoi vecinei împrumutul de săptămâna trecută. Printr-o spărtură de gard iese un cocoş pestriţ care se opreşte uluit de atâta spaţiu fără nicio găină. Un cotcodăcit nervos îl dumireşte şi intră cu paşi măsuraţi înapoi în curte.

Dintr-o dată se aude tropot de cai şi o căruţă trece pe drum hurducăind printre şleaurile, uscate acum, făcute de tractoare după ultima ploaie. E încărcată cu saci de cereale şi doi bărbaţi stau pe capră şi strigă pe rând: -Hai la porumb, hai la grâu, pă ţuică dau, pa nuci dau…Femeile ies din case potrivindu-şi batistele. Într-o mână au câte o marioară, măsura legată cu sfoara cu care au scos licoarea galbenă din butoaiele de dud ca să încerce bărbaţii de la câmpie puterea dealurilor acoperite de pruni. Câmpenii gustă pocnind din limbă de placere. E ţuică adevărată, de prună. Când se hotărăsc fac un semn femeii să deschidă porţile ca să bage căruţa în curte. Din casă apare bărbatul si schimbul se face respectând un ritual vechi, protocolul nefiind cu nimic mai prejos decât încheierea unui acord economic între ambasadorii unor ţări vecine.

Liniştea se aşterne iar peste sat. Nu mişcă nici o frunză. Găinile moţăie păzite de cocoşul cel plimbăreţ. Soarele a ajuns în buricul cerului şi pare indecis. S-o ia spre apus, să se întoarcă… Sunetul înalt al unui clopoţel se risipeşte ăn aerul limpede. Aproape imediat se aude larma de copii. Prin curţi începe o vânzoleală neobişnuită. Bărbaţii sparg lemne la trunchi, căteva fetişcane vin dinspre pădure cu urcioarele pline de apă proaspătă, femeile mestecă mămăliga… Larma se apropie, se inteţeşte si o voce înaltă, de femeie, strigă plină de nerăbdare: -Dar du-te si te racoreşte, Gheorghe, că vine copilul de la şcoală şi te găseşte cu minţile băute …

Se aud porşi trântindu-se şi vocile copiilor care-şi iau rămas bun. Ceata se apropie împuţinată şi acum se vede limpede cum aleargă copiii, înainte şi-napoi, ocolesc grupul in cercuri strânse încercând să ajunga in mijloc, să spargă miezul compact alcătuit dintr-o copilă ceva mai înaltă îmbrăţişată cu gelozie de câţiva ţânci mai norocoşi. Fata e profesoara cea noua, diriginta clasei a cincea.Locuieşte în marginea satului aşa încât işi conduce elevii acasă în fiecare zi. Şi în fiecare zi e uimită de dragostea cu care sunt aşteptaţi în faţa porţilor de unul dintre părinţi ori de un frate mai mare. –E un sat deosebit acesta ori ţăranii îşi iubesc copiii mai mult decât orăşenii? se întreabă ea intrând pe poarta casei. Dinspre şoprul vechi din fundul curţii se aude vocea prietenoasă a bătrânului dogar:

-Bine aţi venit acasă! Acuşica pune baba masa!

Mănâncă la masa joasă , aşezată pe un scăunel cu trei picioare. Intră apoi in camera răcoroasă, cu pământ pe jos, se aşează pe patul cu saltea foşnitoare din foi de porumb si visează cu ochii deschişi. Gândul îi zboară la Slatina unde a trebuit să-şi lase fetiţa în grija bătrânilor care o crescuseră şi pe ea. Medicul îi recomandase sa-i schimbe mediul fiindcă nu suporta apa de aici. În puţurile satului se scurge, prin nişte şanţuri umplute cu pietriş, apa adunată din ploi şi zăpezi în mici lacuri artificiale. Cel mai apropiat izvor este la şapte kilometri, drum de picior, obositor, cu urcuşuri şi coborâşuri, prin pădurea care se întinde nesfârşită la vestul aşezarii.

Un lătrat furios de câine îi alungă gândurile. Se ridică din pat şi se duce la fereastră. Dă la o parte ştergarul din geam si zăreşte ceata de copii. Iese repede si întreabă îngrijorată: -Ce-i cu voi? Ce s-a întamplat? Puştimea îşi dă coate, îndemnându-se. Un glas subţirel strigă cu vădit reproş: -Păi, nu mergem la ciuperci?

Traversează uliţa. Coboară o pantă uşoară, trec prin coada izlazului si intră in pădure. Au senzaţia că pătrund în altă lume. Copacii sunt uriaşi. Soarele nu răzbate prin frunziş. E umbră şi răcoare iar pantofii se afundă ca într-un covor pufos. Valentin, băiatul învăţătorului Răduţ, un copil frumos dar prea delicat, fragil şi temător, o ţine de mână strângând-o emoţionat. Ceilalţi copii încep să caute ciuperci. Cu vârful piciorului dau la o parte stratul de frunze. Pălăriile mânătărcilor ies la iveală şi coşurile încep să se umple. O fetiţă cântă, câţiva băieţei aleargă printre trunchiurile groase, păsărele nevăzute anunţă cu triluri orele pădurii, foşnete misterioase înfioară tufişurile.

Profesoara încearcă şi ea, intr-o doară, să caute o ciupercă şi scoate un strigăt de surpriză. Copiii se adună şi privesc uimiţi pălăria uriaşă: -Asta e mama ciupercilor! Mânătarca e mai mare decât coşul pregătit pentru ea. E scoasă cu ajutorul unui briceag si răsturnată ca să se vadă dacă nu este prea bătrână. Nici vorbă! Albă şi fragedă sub razele maronii, ea se vădeşte a fi o ciupercă numai bună de mâncat! Norocul începătorului! În drum spre casă copiii adună crăiţe roşii cu raze aurii, ascunse in urmele săpate de torente pe panta dealului si umplu coşul dirigintei în care nu încăpuse ciuperca gicantică. La poartă o sărută cu dragoste. Le simte inimioarele bătând când îi strânge la piept.

După o masă la care ar fi râvnit şi un rege, cu ciuperci fripte pe jar, intră în casă şi aprinde lampa pe care o atârnă în cuiul de lângă uşă. Apoi se duce la heleşteu să ia o găleată cu apă pentru spălatul de seara. Fără cărţi, fără televizor, fără radio şi câteodată fără gaz, se culcă devreme, odată cu găinile. Salteaua foşneşte primitoare. Se cuibăreşte sub macatul greu, de lână. După ani lungi de nelinişte, aici se simte in siguranţă. Singura teamă care îi dă târcoale este că toate se vor sfârşi intr-o zi, că va trebui să plece din acest colţ de rai, că se va despărţi de copiii pe care i-a îndrăgit, de pădurea întunecată, de viaţa simplă şi fericită pe care o găsise în sătucul din deal. Este atât de tânără încât nu ştie că, preschimbate în amintiri, toate vor rămâne aidoma, păstrându-şi culorile şi sunetele, farmecul şi parfumul, într-un locşor, în inimă.

Povestire din volumul HAZARD al autoarei Doina Demetra Bădescu, apărut la Editura Casa Ciurea, Slatina -2004.