Un locsor in inima

Pentru fecare dintr noi, vine un momet când simţim nevoia să ne " hrănim " cu amintirile rămase, udeva, în adâncul sufletului nostru. Mai mult sau mai puţin plăcute, amintirile ne rămân pentu totdeuna. Important este să le alegem pe acelea care şi-au găsit un locşor în inima noastră. Iată în continuare " o clipă " de viaţă pe care, aproape identic, am trăit-o cu toţii...

UN LOCŞOR ÎN INIMĂ
Satul este aşezat pe vârful retezat al dealului ca o pălărie turtită pe creştetul unui uriaş. De acolo priveşte in fiecare dimineaţă cum se ridică soarele peste livezile de pruni iar seara il vede ascunzându-se de ochii iscoditori ai lunii intre stejarii care veghează la asfinţit. Lungă de aproape doi kilometri, linia principală străbate satul de la sud spre nord şi din ea se răsfiră, ca nervurile unei frunze, uliţe înguste, umbroase, mărginite de garduri vechi, înnegrite de ploi şi aplecate de vreme. Casele, din lemn, cu ochiuri mici de geam şi acoperişuri de sită, par gata să se mute la Muzeul Satului împreună cu căruţele părăsite in mijlocul curţilor pline de iarbă.

E aproape de prânzul cel mare. Rareori trece cineva pe drum, vreun copil desculţ, cu câţiva bănuţi in pumnul strâns, trimis după chibrituri la MAT ori o babă cu un ciur de mălai care dă înapoi vecinei împrumutul de săptămâna trecută. Printr-o spărtură de gard iese un cocoş pestriţ care se opreşte uluit de atâta spaţiu fără nicio găină. Un cotcodăcit nervos îl dumireşte şi intră cu paşi măsuraţi înapoi în curte.

Dintr-o dată se aude tropot de cai şi o căruţă trece pe drum hurducăind printre şleaurile, uscate acum, făcute de tractoare după ultima ploaie. E încărcată cu saci de cereale şi doi bărbaţi stau pe capră şi strigă pe rând: -Hai la porumb, hai la grâu, pă ţuică dau, pa nuci dau…Femeile ies din case potrivindu-şi batistele. Într-o mână au câte o marioară, măsura legată cu sfoara cu care au scos licoarea galbenă din butoaiele de dud ca să încerce bărbaţii de la câmpie puterea dealurilor acoperite de pruni. Câmpenii gustă pocnind din limbă de placere. E ţuică adevărată, de prună. Când se hotărăsc fac un semn femeii să deschidă porţile ca să bage căruţa în curte. Din casă apare bărbatul si schimbul se face respectând un ritual vechi, protocolul nefiind cu nimic mai prejos decât încheierea unui acord economic între ambasadorii unor ţări vecine.

Liniştea se aşterne iar peste sat. Nu mişcă nici o frunză. Găinile moţăie păzite de cocoşul cel plimbăreţ. Soarele a ajuns în buricul cerului şi pare indecis. S-o ia spre apus, să se întoarcă… Sunetul înalt al unui clopoţel se risipeşte ăn aerul limpede. Aproape imediat se aude larma de copii. Prin curţi începe o vânzoleală neobişnuită. Bărbaţii sparg lemne la trunchi, căteva fetişcane vin dinspre pădure cu urcioarele pline de apă proaspătă, femeile mestecă mămăliga… Larma se apropie, se inteţeşte si o voce înaltă, de femeie, strigă plină de nerăbdare: -Dar du-te si te racoreşte, Gheorghe, că vine copilul de la şcoală şi te găseşte cu minţile băute …

Se aud porşi trântindu-se şi vocile copiilor care-şi iau rămas bun. Ceata se apropie împuţinată şi acum se vede limpede cum aleargă copiii, înainte şi-napoi, ocolesc grupul in cercuri strânse încercând să ajunga in mijloc, să spargă miezul compact alcătuit dintr-o copilă ceva mai înaltă îmbrăţişată cu gelozie de câţiva ţânci mai norocoşi. Fata e profesoara cea noua, diriginta clasei a cincea.Locuieşte în marginea satului aşa încât işi conduce elevii acasă în fiecare zi. Şi în fiecare zi e uimită de dragostea cu care sunt aşteptaţi în faţa porţilor de unul dintre părinţi ori de un frate mai mare. –E un sat deosebit acesta ori ţăranii îşi iubesc copiii mai mult decât orăşenii? se întreabă ea intrând pe poarta casei. Dinspre şoprul vechi din fundul curţii se aude vocea prietenoasă a bătrânului dogar:

-Bine aţi venit acasă! Acuşica pune baba masa!

Mănâncă la masa joasă , aşezată pe un scăunel cu trei picioare. Intră apoi in camera răcoroasă, cu pământ pe jos, se aşează pe patul cu saltea foşnitoare din foi de porumb si visează cu ochii deschişi. Gândul îi zboară la Slatina unde a trebuit să-şi lase fetiţa în grija bătrânilor care o crescuseră şi pe ea. Medicul îi recomandase sa-i schimbe mediul fiindcă nu suporta apa de aici. În puţurile satului se scurge, prin nişte şanţuri umplute cu pietriş, apa adunată din ploi şi zăpezi în mici lacuri artificiale. Cel mai apropiat izvor este la şapte kilometri, drum de picior, obositor, cu urcuşuri şi coborâşuri, prin pădurea care se întinde nesfârşită la vestul aşezarii.

Un lătrat furios de câine îi alungă gândurile. Se ridică din pat şi se duce la fereastră. Dă la o parte ştergarul din geam si zăreşte ceata de copii. Iese repede si întreabă îngrijorată: -Ce-i cu voi? Ce s-a întamplat? Puştimea îşi dă coate, îndemnându-se. Un glas subţirel strigă cu vădit reproş: -Păi, nu mergem la ciuperci?

Traversează uliţa. Coboară o pantă uşoară, trec prin coada izlazului si intră in pădure. Au senzaţia că pătrund în altă lume. Copacii sunt uriaşi. Soarele nu răzbate prin frunziş. E umbră şi răcoare iar pantofii se afundă ca într-un covor pufos. Valentin, băiatul învăţătorului Răduţ, un copil frumos dar prea delicat, fragil şi temător, o ţine de mână strângând-o emoţionat. Ceilalţi copii încep să caute ciuperci. Cu vârful piciorului dau la o parte stratul de frunze. Pălăriile mânătărcilor ies la iveală şi coşurile încep să se umple. O fetiţă cântă, câţiva băieţei aleargă printre trunchiurile groase, păsărele nevăzute anunţă cu triluri orele pădurii, foşnete misterioase înfioară tufişurile.

Profesoara încearcă şi ea, intr-o doară, să caute o ciupercă şi scoate un strigăt de surpriză. Copiii se adună şi privesc uimiţi pălăria uriaşă: -Asta e mama ciupercilor! Mânătarca e mai mare decât coşul pregătit pentru ea. E scoasă cu ajutorul unui briceag si răsturnată ca să se vadă dacă nu este prea bătrână. Nici vorbă! Albă şi fragedă sub razele maronii, ea se vădeşte a fi o ciupercă numai bună de mâncat! Norocul începătorului! În drum spre casă copiii adună crăiţe roşii cu raze aurii, ascunse in urmele săpate de torente pe panta dealului si umplu coşul dirigintei în care nu încăpuse ciuperca gicantică. La poartă o sărută cu dragoste. Le simte inimioarele bătând când îi strânge la piept.

După o masă la care ar fi râvnit şi un rege, cu ciuperci fripte pe jar, intră în casă şi aprinde lampa pe care o atârnă în cuiul de lângă uşă. Apoi se duce la heleşteu să ia o găleată cu apă pentru spălatul de seara. Fără cărţi, fără televizor, fără radio şi câteodată fără gaz, se culcă devreme, odată cu găinile. Salteaua foşneşte primitoare. Se cuibăreşte sub macatul greu, de lână. După ani lungi de nelinişte, aici se simte in siguranţă. Singura teamă care îi dă târcoale este că toate se vor sfârşi intr-o zi, că va trebui să plece din acest colţ de rai, că se va despărţi de copiii pe care i-a îndrăgit, de pădurea întunecată, de viaţa simplă şi fericită pe care o găsise în sătucul din deal. Este atât de tânără încât nu ştie că, preschimbate în amintiri, toate vor rămâne aidoma, păstrându-şi culorile şi sunetele, farmecul şi parfumul, într-un locşor, în inimă.

Povestire din volumul HAZARD al autoarei Doina Demetra Bădescu, apărut la Editura Casa Ciurea, Slatina -2004.