Ridicase de atâtea ori privirea în căutarea vreunui semn de ploaie încât i se împăienjeniseră ochii de soare şi senin. Cerul era aproape alb, parcă pudrat cu praful ce se ridica în aer la fiecare lovitură de sapă. Porumbul era încă verde dar bătrânul presimţea nuanţa de rugină a uscăciunii. Doar buruienile păreau în largul lor, nesinchisându-se de lipăr, căzând vesele sub tăiş şi umplând locul de miresme amărui. De sub borurile pălăriei de pai sudoarea curgea în pârâiaşe stropind pământul însetat. Cămaşa decolorată era udă de puteai s-o storci. Soarele trimitea razele-i de foc ca o pedeapsă divină. Bătrânul se opri. Măsură din ochi înălţimea soarelui şi plecă încet, cu paşi târşiţi, spre copacul stingher de la marginea locului. Se adăposti în cercul de umbră, lăsă sapa jos, îşi ridică pălăria şi îşi şterse fruntea cu o batistă mare şi îngălbenită. Pe drumul de căruţe dintre locuri se vedea venind cu paşi mici o femeie. Purta în mâna dreaptă o legătură iar cu stânga sprijinea pe umăr un urcior. Încă dreaptă şi subţire trezi în bătrân amintirea fetei care fusese şi o lacrimă de duioşie îi umezi ochii obosiţi.
-După ce am udat pământul cu sudoarea acum îi dau şi lacrimile, iar Tu, Doamne, nu te înduri să scuturi un nor măcar peste noi, păcătoşii… murmura cu vocea sugrumată de sete. Femeia ajunse şi ea la umbra copacului. Acum i se vedea vârsta în reţeaua fină de riduri care îi brăzda faţa. Puse jos legătura şi dădu urciorul bătrânului care bău cu lăcomie. Aşternu masa şi se aşeză alături, uitându-se cum mânca bărbatul…
-Nu ştiu şi nu înţeleg de ce te încăpăţânezi să te chinuieşti muncind atâta la anii tăi! De ce nu te mulţumesti să trăim cu pensia ta de învăţător? E mică, aşa e… e puţină… după ce ai învăţat carte atâtea rânduri de copii, că şi popa, şi primarul, şi învăţătorii de acuma, de la tine au deprins literele, dar nouă nu ne mai trebuie multe, suntem bătrâni şi mai bine ne vedem de sănătate, ai să te îmbolnăveşti şi atunci eu nu ştiu ce m-aş face…
Bătrânul asculta cu răbdare, mâncand încet, cu delicateţe, ducând rar lingura la gură, cufundat în gândurile lui…Vorbele femeii îi ajungeau înăbuşite, ştia de altfel ce spunea, nu era prima oară când îi reproşa că face eforturi prea mari. Simţea că grija ei izvora din prea marea dragoste pe care i-o purtase toată viaţa. Iar el o iubise cu aceeaşi măsură, nu-şi închipuia viaţa fără ea. Spera că Dumnezeu îi va lua pe amândoi odată, ca pe Philemon si Baucis, antica pereche, simbol al iubirii conjugale, cântată de Ovidiu în Metamorfoze.
Femeia strânse oftând resturile mesei, aruncă firimiturile menindu-le păsărilor cerului, puse oala şi blidul înapoi în legătură şi lăsă urciorul lângă tulpina copacului. Bătrânul o petrecu un timp cu privirea. Mai stătu la umbră preţ de o oră până când soarele trecu bine de crucea amiezii. Luă sapa şi se întoarse pe rănd. Buruienile tăiate păliseră şi cele care erau încă în picioare începuseră să se încline de căldură. Fierul sapei sclipea dansând în jurul tulpinelor verzi… Bulgări de pământ uscat săreau ca broaştele… Greieri, frânturi de tăciune, căutau ascunziş, lăcuste verzi ţâşneau dezorientate în toate direcţiile. Şiruri lungi de furnici plecate în exil desenau hieroglife mistice în crăpăturile solului… Arşiţa fierbea aerul care se ondula în valuri sticloase.. Bătrânul ridică din nou privirea către cerul care îl strivea cu imensitatea lui indiferentă. Soarele, ca un grefier cosmic, scria pe hârtia de senin sentinţa dumnezeiască. Aproape fără să-şi dea seama, gura lui rosti, ca un geamăt, cuvintele unui poet grec, ale cărui versuri le citise uimit de ecoul dureros din inima lui, într-un ceas de liniste: “ Cât albastru ai cheltuit, Doamne, ca să nu te vedem!”
Din volumul - HAZARD - de Doina Demtra Bădescu .
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu