- de Doina Demetra Badescu -
Ţiganca îşi potrivea fustele. Brâul vărgat târa un capăt pe iarba călcată. Cu mişcări toropite, mâinile slabe şi murdare ale ţigăncii îl înfăşurară de câteva ori după mijloc vârându-i capătul prăfuit între cămaşă şi fustă.
Printre crengile dese ale dudului bătrân din capătul viei câteva raze de soare făceau bănuţi de aur în părul dat cu gaz. Ţiganca privea aiurita strachina vărsată lângă pom.
Îşi apăsă obrajii cu palmele uitându-se în lungul drumului.
Încă nu se aşezase praful răscolit de roţile maşinii care plecase de lângă ea.
Greaţa o apucă dintr-odată îndoind-o din şale. Se aşeză, zăpăcită, pe dudele vărsate.
–Ce fu asta?
Tâmplele îi zvâcneau şi în gât o ineca cocleala aia care urca în valuri din iarba pălită şi răvăşită. Un miros dulce se ridica din dudele strivite, o înconjura din toate părţile, îi năclăia ochii, gura, pieptul...
Îşi mişcă buzele dar usturimea o făcu să-şi ducă repede mâna la gură. Dădu cu limba dar gustul sărat al sângelui îi umplu gura de salivă. Înghiţi greu...Începu să-şi pipăie pieptul, mijlocul, burta... Ajunse aici, mâinile negre ale ţigăncii traseră încet volanele zdrenţuite ale fustelor dezgolind picioarele slabe şi zgâriate. Ochii ei arşi urmăreau uluiţi marginea tivului care urca încet. Şi deodată văzu firicelul de sânge care-şi făcea drum printre dârele de sudoare. Pieptul i se umflă brusc şi un ţipăt jalnic şi ascuţit urmat de altele tot atât de puternice şi disperate, făcură aerul să vibreze. Se înecă repede într-o bolboroseală sughiţată...
Prin faţa ochilor începură să se perinde feţele oamenilor din neamul ei. Surorile, uimite, cu gura deschisă larg sub zăbrelele degetelor... fraţii, încruntaţi, cu mâinile pe cuţite... mă-sa, în genunchi, smulgându-şi părul... tată-său, împietrit, cu ochi de cenuşă... iar el...iată-l şi pe el... cel căruia îi fusese sortită... scuipând cu scârbă şi întorcându-i spatele... plecând... părăsind-o ruşinii... hărăzind-o singurătăţii... dăruind-o morţii...
Ţiganca începu să se legene în neştire, gemând cu ochii închişi. Din vie se auziră nişte paşi târşiţi şi o umbră se lungi până pe faţa ţigăncii care o simţi si se opri din legănat. Ochii se deschiseră aţintiţi pe omul care se apropiase.
Înalt, slab şi cu umerii căzuţi, cu mustaţa rară şi îngălbenită de tutun, omul ducea în mână o puşcă. Un zâmbet firav trecu peste buzele muşcate ale ţigăncii care-l recunscu pe paznicul viei. Dădu să se scoale dar un sunet răguşit care hârâi în gâtul paznicului o făcu să-l privească din nou. Ochii lui apoşi se plimbau pe pulpele ei goale, năclăite de sânge, sudoare şi praf. Gura deschisă lăsa să se vadă dinţii rari şi galbeni. Un fir de saliva îi uda colţul mustăţii şi mâna liberă umbla înfrigurată la nasturii de metal ai prohabului.
Un val de greaţă urcă din nou în gâtul ţigăncii care se aplecă repede apăsându-şi stomacul cu mâinile. Văzu iar strachina din care curseseră dudele. O înţelegere adâncă se statornici în ea la vederea vasului gol şi o pace dureroasă îi potoli tâmplele zvâcnitoare... Cu un oftat, ţiganca se lăsă pe spate strivind dudele zemoase şi parfumate. Umbra omului cu puşca o ascunse grăbită...
Viţa plângea cu ciorchini de lacrimi verzi... iarba uscată trosnea în flăcări de arşiţă... nori înalţi alergau înfricoşaţi pe drumuri de aer... vântul aducea vaier de bocet... o pasăre neagră cădea ca un blestem... soarele murea trist în zarea sângerie...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu