Un locsor in inima

Pentru fecare dintr noi, vine un momet când simţim nevoia să ne " hrănim " cu amintirile rămase, udeva, în adâncul sufletului nostru. Mai mult sau mai puţin plăcute, amintirile ne rămân pentu totdeuna. Important este să le alegem pe acelea care şi-au găsit un locşor în inima noastră. Iată în continuare " o clipă " de viaţă pe care, aproape identic, am trăit-o cu toţii...

UN LOCŞOR ÎN INIMĂ
Satul este aşezat pe vârful retezat al dealului ca o pălărie turtită pe creştetul unui uriaş. De acolo priveşte in fiecare dimineaţă cum se ridică soarele peste livezile de pruni iar seara il vede ascunzându-se de ochii iscoditori ai lunii intre stejarii care veghează la asfinţit. Lungă de aproape doi kilometri, linia principală străbate satul de la sud spre nord şi din ea se răsfiră, ca nervurile unei frunze, uliţe înguste, umbroase, mărginite de garduri vechi, înnegrite de ploi şi aplecate de vreme. Casele, din lemn, cu ochiuri mici de geam şi acoperişuri de sită, par gata să se mute la Muzeul Satului împreună cu căruţele părăsite in mijlocul curţilor pline de iarbă.

E aproape de prânzul cel mare. Rareori trece cineva pe drum, vreun copil desculţ, cu câţiva bănuţi in pumnul strâns, trimis după chibrituri la MAT ori o babă cu un ciur de mălai care dă înapoi vecinei împrumutul de săptămâna trecută. Printr-o spărtură de gard iese un cocoş pestriţ care se opreşte uluit de atâta spaţiu fără nicio găină. Un cotcodăcit nervos îl dumireşte şi intră cu paşi măsuraţi înapoi în curte.

Dintr-o dată se aude tropot de cai şi o căruţă trece pe drum hurducăind printre şleaurile, uscate acum, făcute de tractoare după ultima ploaie. E încărcată cu saci de cereale şi doi bărbaţi stau pe capră şi strigă pe rând: -Hai la porumb, hai la grâu, pă ţuică dau, pa nuci dau…Femeile ies din case potrivindu-şi batistele. Într-o mână au câte o marioară, măsura legată cu sfoara cu care au scos licoarea galbenă din butoaiele de dud ca să încerce bărbaţii de la câmpie puterea dealurilor acoperite de pruni. Câmpenii gustă pocnind din limbă de placere. E ţuică adevărată, de prună. Când se hotărăsc fac un semn femeii să deschidă porţile ca să bage căruţa în curte. Din casă apare bărbatul si schimbul se face respectând un ritual vechi, protocolul nefiind cu nimic mai prejos decât încheierea unui acord economic între ambasadorii unor ţări vecine.

Liniştea se aşterne iar peste sat. Nu mişcă nici o frunză. Găinile moţăie păzite de cocoşul cel plimbăreţ. Soarele a ajuns în buricul cerului şi pare indecis. S-o ia spre apus, să se întoarcă… Sunetul înalt al unui clopoţel se risipeşte ăn aerul limpede. Aproape imediat se aude larma de copii. Prin curţi începe o vânzoleală neobişnuită. Bărbaţii sparg lemne la trunchi, căteva fetişcane vin dinspre pădure cu urcioarele pline de apă proaspătă, femeile mestecă mămăliga… Larma se apropie, se inteţeşte si o voce înaltă, de femeie, strigă plină de nerăbdare: -Dar du-te si te racoreşte, Gheorghe, că vine copilul de la şcoală şi te găseşte cu minţile băute …

Se aud porşi trântindu-se şi vocile copiilor care-şi iau rămas bun. Ceata se apropie împuţinată şi acum se vede limpede cum aleargă copiii, înainte şi-napoi, ocolesc grupul in cercuri strânse încercând să ajunga in mijloc, să spargă miezul compact alcătuit dintr-o copilă ceva mai înaltă îmbrăţişată cu gelozie de câţiva ţânci mai norocoşi. Fata e profesoara cea noua, diriginta clasei a cincea.Locuieşte în marginea satului aşa încât işi conduce elevii acasă în fiecare zi. Şi în fiecare zi e uimită de dragostea cu care sunt aşteptaţi în faţa porţilor de unul dintre părinţi ori de un frate mai mare. –E un sat deosebit acesta ori ţăranii îşi iubesc copiii mai mult decât orăşenii? se întreabă ea intrând pe poarta casei. Dinspre şoprul vechi din fundul curţii se aude vocea prietenoasă a bătrânului dogar:

-Bine aţi venit acasă! Acuşica pune baba masa!

Mănâncă la masa joasă , aşezată pe un scăunel cu trei picioare. Intră apoi in camera răcoroasă, cu pământ pe jos, se aşează pe patul cu saltea foşnitoare din foi de porumb si visează cu ochii deschişi. Gândul îi zboară la Slatina unde a trebuit să-şi lase fetiţa în grija bătrânilor care o crescuseră şi pe ea. Medicul îi recomandase sa-i schimbe mediul fiindcă nu suporta apa de aici. În puţurile satului se scurge, prin nişte şanţuri umplute cu pietriş, apa adunată din ploi şi zăpezi în mici lacuri artificiale. Cel mai apropiat izvor este la şapte kilometri, drum de picior, obositor, cu urcuşuri şi coborâşuri, prin pădurea care se întinde nesfârşită la vestul aşezarii.

Un lătrat furios de câine îi alungă gândurile. Se ridică din pat şi se duce la fereastră. Dă la o parte ştergarul din geam si zăreşte ceata de copii. Iese repede si întreabă îngrijorată: -Ce-i cu voi? Ce s-a întamplat? Puştimea îşi dă coate, îndemnându-se. Un glas subţirel strigă cu vădit reproş: -Păi, nu mergem la ciuperci?

Traversează uliţa. Coboară o pantă uşoară, trec prin coada izlazului si intră in pădure. Au senzaţia că pătrund în altă lume. Copacii sunt uriaşi. Soarele nu răzbate prin frunziş. E umbră şi răcoare iar pantofii se afundă ca într-un covor pufos. Valentin, băiatul învăţătorului Răduţ, un copil frumos dar prea delicat, fragil şi temător, o ţine de mână strângând-o emoţionat. Ceilalţi copii încep să caute ciuperci. Cu vârful piciorului dau la o parte stratul de frunze. Pălăriile mânătărcilor ies la iveală şi coşurile încep să se umple. O fetiţă cântă, câţiva băieţei aleargă printre trunchiurile groase, păsărele nevăzute anunţă cu triluri orele pădurii, foşnete misterioase înfioară tufişurile.

Profesoara încearcă şi ea, intr-o doară, să caute o ciupercă şi scoate un strigăt de surpriză. Copiii se adună şi privesc uimiţi pălăria uriaşă: -Asta e mama ciupercilor! Mânătarca e mai mare decât coşul pregătit pentru ea. E scoasă cu ajutorul unui briceag si răsturnată ca să se vadă dacă nu este prea bătrână. Nici vorbă! Albă şi fragedă sub razele maronii, ea se vădeşte a fi o ciupercă numai bună de mâncat! Norocul începătorului! În drum spre casă copiii adună crăiţe roşii cu raze aurii, ascunse in urmele săpate de torente pe panta dealului si umplu coşul dirigintei în care nu încăpuse ciuperca gicantică. La poartă o sărută cu dragoste. Le simte inimioarele bătând când îi strânge la piept.

După o masă la care ar fi râvnit şi un rege, cu ciuperci fripte pe jar, intră în casă şi aprinde lampa pe care o atârnă în cuiul de lângă uşă. Apoi se duce la heleşteu să ia o găleată cu apă pentru spălatul de seara. Fără cărţi, fără televizor, fără radio şi câteodată fără gaz, se culcă devreme, odată cu găinile. Salteaua foşneşte primitoare. Se cuibăreşte sub macatul greu, de lână. După ani lungi de nelinişte, aici se simte in siguranţă. Singura teamă care îi dă târcoale este că toate se vor sfârşi intr-o zi, că va trebui să plece din acest colţ de rai, că se va despărţi de copiii pe care i-a îndrăgit, de pădurea întunecată, de viaţa simplă şi fericită pe care o găsise în sătucul din deal. Este atât de tânără încât nu ştie că, preschimbate în amintiri, toate vor rămâne aidoma, păstrându-şi culorile şi sunetele, farmecul şi parfumul, într-un locşor, în inimă.

Povestire din volumul HAZARD al autoarei Doina Demetra Bădescu, apărut la Editura Casa Ciurea, Slatina -2004.

Pictura - intre pasiune si talent

Fiecare dintre noi ne naştem cu un dar lăsat de Dumnezeu. Din păcate, nu toţi avem puterea de a profita de acesta în timpul vieţii. Din ce motive nici noi înşine nu ştim cu adevărat. Totuşi, important este să facem în aşa fel încât să lăsăm în urma noastră tot ceea ce avem mai bun în noi. Cât de mult reuşim, asta este o altă poveste .... A fiecăruia !

Picturi realizate de Vasile Chirilă şi dăruite cu drag celor care iubesc frumosul şi , de ce nu, colecţionarilor de fotografii.

Nicolae Ceausescu s-a intors acasa

Dacă în perioada cât a fost preşedintele României nu venea acasă decât foarte rar, dacă s-a rupt definitiv de propria-i origine şi dacă nici măcar osemintele nu au putut fi aduse pentru a fi depuse în vatra satului în care au luat viaţă, iată că până la urmă, în vara acestui an, Nicolae Ceauşescu s-a întors acasă !... Singur. Fără ea şi ... ( fără comentarii ).

Si ei au dreptul la viata !

Din fericire, pentru pacienţii internaţi la Spitalul de Psihiatrie de la Schitu Greci, judeţul Olt, se crează pe zi ce trece tot mai multe condiţii de trai spre a le alina cât de cât suferinţele şi necazurile cu care viaţa i-a hărăzit. Este foarte bine că cineva se mai gândeşte şi la ei.

Centru de ergoterapie, la Spitalul Schitu Greci
Pacienţii Spitalului Schitu Greci au centru de ergoterapie, începând din luna iunie 2010. Acesta a fost amenajat chiar în curtea unităţii medicale. Centrul a fost inaugurat în prezenţa lui Adrian Streinu Cercel, secretar de stat în Ministerul Sănătăţii. Potrivit acestuia, centrul de ergoterapie de la Schitu Greci este construit conform standardelor occidentale, spitalul fiind printre puţinele unităţi medicale de acest gen din ţară care se pot lăuda cu dotări moderne.„În prezent, sunt foarte puţine centre de acest gen în ţară, dar este bine că au început să apară. Ceea ce am văzut aici este un exemplu de urmat şi ne bucurăm că prin intermediul acestui centru putem să le oferim pacienţilor condiţii care să le mai aline suferinţa. Centrul acesta s-a putut realiza datorită managerului spitalului, care a reuşit să investească eficient fondurile primite“, a precizat doctorul Streinu Cercel. Construcţia centrului a început în anul 2006 şi a fost realizată cu fonduri europene obţinute prin Programul Naţional de Sănătate Mintală. Clădirea dispune de mai multe încăperi dotate modern, în care pacienţii îşi pot petrece timpul sau pot practica diferite activităţi. „Centrul de ergoterapie, sau terapie ocupaţională, îi va ajuta foarte mult pe pacienţi. Avem o sală de terapie, sală de activităţi practice, confesoriu, sală de calculatoare, bibliotecă, sală de festivităţi, meloterapie şi sală de fitness, în care bolnavii pot face o serie de activităţi, cu un efect pozitiv pentru sănătatea lor. De fiecare dată când vin aici se simt mai liniştiţi şi mai relaxaţi“, a precizat Andreea Dumitrescu, psiholog. Managerul spitalului, Mircea Gurău, a explicat că în ultimii ani s-au primit fonduri importante pentru reabilitarea şi modernizarea unităţii spitaliceşti. „De patru ani am început modernizarea spitalului. Nu a fost uşor, dar am reuşit treptat, cu sprijinul Ministerului Sănătăţii, al Consiliului Judeţean şi cu forţe proprii, să realizăm ceva modern. În viitor aş vrea să construiesc şi un laborator de analize medicale, de care să beneficieze atât pacienţii noştrii, cât şi populaţia din zonă“, a declarat managerul Gurău.
( Articol preluat din ziarul " Gazeta de Olt " din iunie 2010.)

Ergoterapia
Terapie care utilizeaza activitatea in vederea readaptarii handicapatilor fizic si mintal. Scopul ergoterapiei este de a le reda bolnavilor independenta fie dandu-le posibilitatea sa se adapteze la deficitul lor, fie participand la ameliorarea starii lor. Indicatiile ei sunt foarte largi: boli mintale, infirmitati motorii (paralizii, sechele posttraumatice, afectiuni reumatologice, miopatii, arsuri, boli cardiace etc.). Exista, de asemenea, o ergoterapie preventiva care vizeaza evitarea spitalizarii, indeosebi pentru persoanele in varsta.
- Ergoterapia reeducativa-readaptativa utilizeaza actiunea ca mediator pentru a ajunge la un obiectiv dat (cautarea unei mai bune coordonari a miscarilor, antrenament pentru purtarea unei proteze, reinvatarea actiunilor zilnice etc.). Pe aceasta baza, orice activitate (activitati artizanale ca impletitul sau tesutul; activitati de captare a atentiei, de exprimare, scris, jocuri; reinvatarea gesturilor vietii zilnice; activitati de tip profesional de toate tipurile etc.) sunt bune de folosit in masura in care pot ajuta pacientul sa le adapteze la posibilitatile sale. Aceasta mediere permite sa se observe si sa se analizeze problemele pe care le pune boala in cauza, apoi sa se propuna o solutie cu contributia bolnavului si a medicului curant (cum sa eviti durerea in gesturile vietii zilnice la un pacient suferind de dureri lombare, de exemplu).
- Ergoterapia preventiva vizeaza sfatuirea pacientului in ce priveste gesturile cotidiene si amenajarea locuintei si ii permite sa-si asume handicapul sau boala ramanand integrat in mediul sau de viata.

Un vis împlinit

Atunci când visele frumoase devin realitate, cu siguranţă am vrea să se repete. Sau şi mai mult, am vrea să nu se termine aşa de repede. Dacă am aşteptat 30 de ani pentru a fi din nou împreună înseamnă că a meritat, înseamnă că ceva puternic ne-a legat şi încă ne mai leagă de locurile în care am petrecut cei mai frumoşi ani din viaţa noastră - anii adolescenţei. Maturii de azi s-au transformat în copiii de altădată... S-au îmbrăţişat, au râs şi au plâns de bucurie trăind şi retrăind clipe unice care nu pot fi exprimate în cuvinte. Şi poate că nici nu este nevoie. Pe chipurile noastre se poate citi totul. Suntem ,, o carte " deschisă . . .

DUPA 30 DE ANI ...

Se împlinesc anul acesta 30 de ani de la absolvirea Liceului . Aproape că nici nu-mi vine să cred ... Şi totuşi, scrisoarea pe care am primit-o la adresa unde şi astăzi se află casa părintească , dovedeşte acest lucru şi nu face decât să-mi răscolească amintirile cele mai frumoase ale adolescenţei mele. Pentru a vă face şi pe voi , dragi colegi, să retrăiţi pentru o clipă acele momente ale copilăriei, transcriu textul acestei scrisori în speranţa că vom fi cât mai mulţi cei care să putem da curs invitaţiei făcute de colegii noştri care se ocupă de organizarea unui eveniment unic în viaţa noastră.

Stimate coleg,

Avem plăcerea şi marea bucurie să te anunţăm că pe data de 19 Iunie 2010, organizăm revederea după 30 de ani de la absolvirea Liceului Agroindustrial din localitatea Vitomireşti judeţul Olt, a promoţiei claselor a XII-a, un minunat prilej să fim din nou împreună , să retrăim frumoasele clipe ale adolescenţei noastre.

Suntem convinşi că invitaţia noastră va trezi în tine bucuria întâlnirii dintre tinerii ce eram atunci , cu 30 de ani în urmă şi oamenii maturi de azi , ce poartă pe umeri trăirea unei vieţi, cu bune, cu rele, de peste 3 decenii şi dorim să credem că , la strigarea numelui tău din catalogul clasei vom auzi cuvântul " PREZENT " .

Vom fi onoraţi dacă la această întâlnire veţi fi prezenţi cu partenerul(a) de viaţă .

Să dea Dumnezeu să ne întâlnim cu bine şi să fim cât mai mulţi !

Schitu Greci, o comuna ca oricare alta

Comuna Schitu este situată la o distanţă de aproximativ 22 de Km. sud-est faţă de municipiul Slatina, reşedinţa judeţului Olt. Satele componente sunt : Schitu, Greci, Moşteni, Catanele şi Lisa. Dacă primele patru sate sunt amplasate unul după altul şi legate între ele de o şosea care , în sfârşit a fost asfaltată în întregime, dacă de la nord spre sud sunt străbătute de pârâul Iminog iar de o parte şi alta, pe aproape toată lungimea lor , se află dealuri mai mici sau mai mari, satul Lisa se găseşte chiar pe una dintre platformele unui astfel de deal. Întreaga comună beneficiază de existenţa unei reţele de televiziune prin cablu şi a alteia de telefonie fixă digitală Romtelecom, de şcoală în fiecare sat şi de biserici. În rest, mai nimic.

Ocupaţia de bază a locuitorilor este agricultura, în zonă neexistând nicio unitate economică mai mare care să absoarbă forţa de muncă. Singura unitate unde sunt angajaţi câteva zeci de locuitori este Spitalul de Psihiatrie de la Greci. Amplasat undeva la marginea satului, acest Spital funcţionează astăzi după cele mai exigente norme europene fiind dotat în ultimii ani cu tot ceea ce este necesar pentru a presta servicii medicale de calitate. Poate că datorită existenţei acestui spital aici, comuna este mult mai bine cunoscută sub denumirea de Schitu Greci, el fiind de fapt şi cel mai mare dintre cele cinci sate componente ale localităţii. Sărăcia însă, este şi aici ca pretutindeni în ţatră, la ea acasă . . .